cand aveam 3 ani am auzit pentru prima oara un cantec care vorbea despre „zilele ce-au fost trecute si „noptile negre si slute, doar ca, o strofa mai incolo,  acestea doua sa fie-nlocuite de perechea „zilelor ce au sa vie si „noptile cu iasomie. mi-a placut atat de mult, incat, oricand aveam ocazia, il rugam pe taica-mio sa mi-l fredoneze. obiectiv vorbind, vocea aceea putin nesigura si incomparabil de calda care-mi putea spune de cate ori voiam ca „soarele-i sus pe cer si ca „hei hei, dusa e iarna cu dintii ei de fier, a amutit. Asa se-ntampla, lucrurile care ne-ajuta sa crestem si care ne alimenteaza cu motivele necesare supraviesuirii seaca uneori inainte de vreme. subiectiv, insa, am descoperit ca poate fi, in ciuda vechimii si a imperfectiunilor inregistrarii, reactivata. amintirile sunt facute din material termorezistent.  nu mi s-a parut, deci, cu neputinta sa redescopar hitul acela al pheonixilor ruland pe un disc zgariat din abisurile dostoievskiene ale celei care am devenit 18 ani mai tarziu.  si am inteles ca, iar, „exact asa se petrec lucrurile pe-aici, prin jur.  referinta e poate naiva si da, vine dintr-o vreme a bucuriilor primare care-si erau suficiente lor insele si care cautau, cu egoism, numai acele mesaje in care-ar fi incaput confortabil. m-am saturat insa de referenuri in care regretele si zonele tragice convietuiesc cu placerea perversa care deriva din impletirea corpurilor lor partial imobilizate, legate cu chingi de tabliile unor paturi croite special pentru ca tu sa le posezi sensul intr-o maniera cumva pretentios- senzualista, cumva nesincera si „cautata, ca autoportretele fara titlu ale lui Cindy Sherman. astept sa resetez acesti ultimi 3 ani de ezitari si sa ma alint, o vreme, cel putin, cu iluzia mea preferata: aceea a inceputurilor. n-o mai dezvolt. nostalgia ei creste intr-o zi cat altele intr-un veac, si daca vremelnica disparitie sau fuga-n desert sunt raspunsurile ei, then so it will be. deocamdata, m-am (re)conectat la cel mai fidel prieten al retrospectivelor si prospectivelor mele cafele-cu-gust-de-intrebari-care-se-invart-in-jurul-cliseului-now-what? but that was when I ruled the world. maine incepe luna care ocupa locul 3 in topul preferintelor mele calendaristice. iar eu o s-o intampin ca de 2 saptamini incoace, pe canapea de la 7 fix, scriind si luand notite pentru acel text lung si wannabe destept de care m-am atasat ca de o predictie al carei optimism ambiguu (lipsit, deci,  de garantia adeveririi ei) te obliga sa reutilizezi verbe depozitate laolalta cu jucariile intr-un beci sordid al esecurilor imaginatiei (cred, sper, etc). dar pana sa cred si sa sper de-a binelea, simt doar nevoia sa uploadez aici ceva din materia viselor alora epice care continua sa ma-nsoteasca  mult-mult timp dupa dimineata ravasita ce le-a urmat si despre care nu stiu daca sunt binefacatoare sau toxice. acolo unde lamentoul seducator de pana acum sfarseste, incep drumurile batatorite si cararile cunoscute si peisajele familiare ale revenirii la viata. caci, paradoxal, eu nu revin la viata decat atunci cand traiesc mai putin decat scriu. si cand scriu mai putin decat simt. recitesc cu suspiciune si-mi zic mai,  ciudat text, si oarecum rudimentar. & atipic, bineinteles. apoi disloc un verset biblic, il pun intr-un context absolut pessoanian si completez, „atipic, da, for we are many.